Capcana perfecțiunii: de ce nu e suficient să fii bun

Am crescut cu impresia că lucrurile trebuie făcute perfect ca să aibă valoare. Nu doar bine, nu doar suficient de bine pentru ceea ce aveau de făcut, ci perfect. Fără greșeli, fără scăpări, fără ceva ce ar fi putut fi făcut mai bine. Iar pentru că aproape întotdeauna există ceva ce poate fi făcut mai bine, perfecțiunea aceasta avea o particularitate pe care am înțeles-o mult mai târziu: îmi cerea să merg către ea, dar nu-mi oferea niciodată un loc în care să ajung.

Mama avea pretenții pe care astăzi le văd ca fiind, uneori, absurde. Dar erau sincere. Își dorea ce era mai bun pentru mine și credea că, dacă mă împinge suficient, dacă mă corectează suficient, dacă nu mă lasă să mă mulțumesc cu puțin, voi ajunge acolo unde ea spera să ajung. În felul acesta am fost crescut, educat și pedepsit. Nu vreau să inventez retrospectiv o mamă care îmi voia răul, pentru că nu despre asta este vorba. Vreau însă să pot spune că intenția ei bună nu făcea automat bune toate mijloacele prin care încerca să mă ajute.

Uneori îmi vine să numesc asta spălare pe creier. Expresia este dură și poate spune mai mult despre felul în care resimt astăzi acea presiune decât despre intenția ei de atunci. Totuși, surprinde ceva din insistența cu care o regulă ajunge să intre în tine înainte să ai capacitatea să o judeci. Când ești copil, nu stai să separi dorința părintelui de adevărul despre lume. Înveți regula din reacțiile lui. Și, repetată suficient, regula nu mai are nevoie de vocea celui care ți-a predat-o. Începi să ți-o spui singur.

Așa am ajuns să port cu mine ideea că ceea ce nu este perfect nu este încă demn să fie arătat. Că mai trebuie lucrat. Că mai trebuie îndreptat. Că undeva există o versiune fără cusur și că responsabilitatea mea este să nu mă opresc înainte de ea. Iar în spatele muncii exista și o promisiune: dacă fac totul cum trebuie, valoarea va deveni evidentă. Oamenii o vor vedea. Rezultatul va veni.

La Uffizi, în fața tablourilor marilor pictori, am început să mă îndoiesc de promisiunea aceasta.

Mă uitam la opere pe care lumea le păstrează, le studiază și vine să le vadă după sute de ani. Și mi-am dat seama că ceea ce mă ținea în fața lor nu putea fi redus la o verificare a execuției. Nu stăteam acolo ca să caut o lucrare căreia nu i se putea reproșa nimic. Mă interesa ce încercase omul acela să vadă și să spună. Mă interesa viziunea lui, povestea, emoția care putea traversa distanța dintre viața lui și a mea.

Nu mă simt în măsură să dau verdicte despre perfecțiunea tehnică a acelor tablouri. Dar nici nu aveam nevoie să o fac pentru a fi atins de ele. Asta a fost fisura din credința mea: ceva putea avea o valoare enormă fără ca relația mea cu el să depindă de demonstrarea perfecțiunii.

Poate că am confundat prea mult timp valoarea cu imposibilitatea de a găsi o greșeală.

O operă poate fi foarte bine executată și totuși să nu-mi spună nimic. O alta poate să mă tulbure printr-o privire, o tensiune, o alegere, prin ceva ce nu știu să explic imediat. Măiestria contează. Munca se simte. Dar valoarea nu încape în inventarul lucrurilor executate corect. Există și ceea ce lucrarea deschide în omul care o întâlnește.

Iar la Uffizi am întâlnit mai mult decât tablouri. Am întâlnit tablouri într-un loc care le păstrează, le pune în relație și mă invită să le acord timp. Am ajuns în fața lor având deja nume, povești și așteptări în minte. Alți oameni le priviseră înaintea mea, scriseseră despre ele, le predaseră, le discutaseră, le duseseră mai departe. Atenția mea nu începea de la zero.

Asta nu face emoția falsă. Îmi arată însă că întâlnirea mea cu opera are o istorie mai lungă decât minutele petrecute în fața ei.

Valoarea unei creații și recunoașterea ei nu sunt același lucru, dar se influențează. O lucrare poate avea valoare înainte să fie cunoscută. Prin întâlnirile cu oamenii poate dobândi alte sensuri, poate deveni reper, poate intra în memoria unei comunități. Mediul îi poate amplifica prezența și poate ajuta lumea să vadă în ea lucruri care altfel ar rămâne neobservate. Poate, la fel de bine, să îi limiteze vizibilitatea sau să o judece după criterii nepotrivite.

Contează cine a creat-o, ce poveste poartă, cine îi acordă atenție și pe buzele cui ajunge. Contează cine o arată unui copil, cine o pune într-o carte, cine revine la ea când încearcă să înțeleagă ceva despre propria viață. O parte din ceea ce numim astăzi valoarea unei opere se formează și în această continuitate a întâlnirilor.

M-am gândit atunci la toate lucrurile care pot rămâne într-un colț ascuns de lume. O pictură într-un atelier. O poezie într-un caiet. Un roman într-un calculator. O piesă muzicală pe care o ascultă numai cel care a compus-o. O idee pe care cineva o tot rafinează, așteptând momentul în care va fi suficient de bună pentru a fi spusă.

Perfecțiunea poate deveni un refugiu în asemenea locuri. Mai lucrez puțin. Mai corectez ceva. Mai aștept. Și, cât timp lucrez, pot să am senzația că fac tot ce depinde de mine. Numai că există și alte lucruri care depind de mine: să arăt, să explic, să caut oamenii pentru care ceea ce am făcut poate conta, să accept reacția lor, să învăț cum ajunge o creație din spațiul meu în viața altcuiva.

Nu toți creatorii au aceleași resurse pentru asta. Nu toți au libertatea, sănătatea, banii sau relațiile necesare. Uneori opera este dusă mai departe de altcineva, chiar după moartea autorului. O lucrare uitată nu este dovada că omul ei nu și-a făcut datoria. Dar pentru mine rămâne o responsabilitate pe care nu mai vreau să o ascund în spatele standardului: dacă vreau ca ceea ce creez să ajungă în lume, trebuie să mă ocup și de întâlnirea cu lumea.

De aici întrebarea despre perfecțiune s-a legat de o alta, care mă urmărea deja printre clădirile și operele Florenței: ce trebuie să existe pentru ca un om să poată crea ceea ce admirăm noi mai târziu?

Este ușor să te uiți la rezultatul unui mare creator și să atribui totul geniului său. Mai greu este să vezi ansamblul care i-a făcut munca posibilă. Pregătirea, cunoașterea acumulată înaintea lui, instrumentele, materialele, oamenii de la care a învățat. Resursele care i-au permis să continue. Un loc în care să lucreze. Cineva care să comande, să susțină sau să primească lucrarea. O lume în care întrebările sale să poată fi formulate.

Aici încep, pentru mine, condițiile de posibilitate.

Unele sunt materiale: ai cu ce să lucrezi și din ce să trăiești în timp ce lucrezi? Altele sunt legate de formare: ai acces la cunoaștere, la practică, la oameni care pot vedea ceea ce tu încă nu vezi? Altele sunt sociale și instituționale: există locuri în care munca ta poate fi prezentată, discutată, păstrată și transmisă? Există cineva pentru care ea răspunde unei nevoi sau deschide o posibilitate?

Există și condiții interioare. Să poți suporta încercarea nereușită. Să nu interpretezi fiecare corecție ca pe o anulare a propriei valori. Să ai suficientă libertate în tine ca să încerci ceva pentru care nu există încă o notă maximă și un răspuns corect.

Aceste condiții se leagă între ele. Timpul disponibil ajută puțin dacă fiecare oră este trăită sub amenințarea că nu ai voie să greșești. Talentul poate rămâne neexprimat dacă lipsește orice posibilitate de practică. O lucrare terminată poate rămâne izolată dacă nu există o cale către cei care ar putea să o primească.

Niciun ansamblu de condiții nu garantează o capodoperă. Dar absența lor poate opri ceva înainte să aflăm ce ar fi putut deveni.

În zilele acestea m-am gândit și la drumul pe care părinții mei îl vedeau potrivit pentru mine. Ei își doreau să fiu polițist și vedeau acolo respect, demnitate, stabilitate, bani și o dovadă socială a reușitei. Am ajuns inginer. Am învățat să fac această muncă, am construit competență, iar gândul meu continuă să meargă către business, scris și ceva propriu.

Privind toate acestea, nu-mi mai ajunge să întreb dacă sunt suficient de bun. Trebuie să întreb și în ce condiții încerc să fac ceea ce îmi doresc. Unde îmi pun timpul? Ce poate crește în mediul în care stau? Cine îmi poate înțelege munca, cine mă poate corecta și cine mă poate ajuta să o duc mai departe?

Pot să lustruiesc la nesfârșit ceea ce fac și să evit tocmai întrebările care i-ar schimba șansele.

Peisajele din Toscana au adăugat timp acestei înțelegeri. M-am uitat la ele cu fascinația omului care vede un întreg așezat și uită, pentru o clipă, că așezarea aceasta are o istorie. Eu îl întâlnesc acum, într-o lumină frumoasă, și primesc imaginea lui prezentă. Nu văd toate începuturile, schimbările, muncile și rupturile din care s-a format.

Timpul acela vine cu creație, lupte, războaie, pierderi, refaceri și sedimentare. Nu vreau să transform suferința în ingredient obligatoriu al frumuseții. Războaiele distrug și ceea ce nu mai poate fi recuperat. Frumusețea care rămâne nu justifică prețul plătit. Dar nici nu vreau să privesc rezultatul de astăzi ca și cum ar fi apărut într-un proces curat, previzibil, lipsit de contradicții.

Există și perioade în care pare că nu se întâmplă nimic. Lucruri care se așază fără să producă un eveniment. O practică ce continuă. O lucrare păstrată. O idee citită de puțini oameni, până când cineva o întâlnește într-un moment în care îi poate înțelege greutatea.

Timpul singur nu face însă această muncă. Poate să aducă uitare, degradare și dispariție. Pentru ca o creație să traverseze timpul, trebuie să existe și ceva care o susține: păstrare, folosire, transmitere, oameni care revin la ea. Așteptarea nu poate înlocui toate aceste lucruri.

În CRANDIT am scris despre asta în capitolul al șaptelea, Timpul și Toposul. Timpul este legea, iar toposul este instrumentul: locul, mediul, cadrul în care construcția se poate așeza și poate continua. Tribul intră aici ca forma vie a toposului social. Oamenii prin care ceea ce construiesc este văzut, testat, folosit și dus mai departe.

Am scris despre trib întâi ca oglindă, apoi ca multiplicator. Acum, după Uffizi, înțeleg această legătură și din direcția operei. Am nevoie de oameni care pot să-mi spună unde ceea ce fac nu funcționează. De oameni care văd o posibilitate pe care eu o subestimez. De oameni care pot primi lucrarea și pot face ceva cu ea dincolo de intenția mea inițială.

Tribul nu trebuie să fie numeros ca să conteze. Și nici fiecare om din el nu trebuie să facă același lucru. Unul mă ajută să văd. Altul mă ajută să termin. Altul mă citește cu seriozitate. Altul duce ideea într-un loc în care eu nu aș fi ajuns. Opera capătă o viață între oameni, iar autorul învață din această viață.

Poate tocmai de aceea mă impresionează oamenii care dau mult și atunci când împrejurările par să le ceară puțin.

Mă gândesc la un preot care, după slujba obișnuită de duminică, ține ceea ce mie îmi pare una dintre cele mai bune prelegeri ale sale. Pune acolo gând, profunzime și grijă, în fața unei audiențe despre care mă întreb cât poate primi din toate acestea. Primul meu impuls este să văd o disproporție între ceea ce oferă și ceea ce ajunge la oameni.

Dar nu pot ști ce înțelege fiecare. Pot să nu văd reacția și totuși să existe una. Un om poate pleca de acolo cu o singură frază care revine la el mult mai târziu. Ar fi nedrept să confund lipsa semnelor vizibile de înțelegere cu absența oricărei înțelegeri.

Mă gândesc apoi la doamna Mihaela, de la cursul de Filosofie al Asociației Noua Acropolă. Am mai rămas patru-cinci oameni care mergem la curs, iar ea trage din toate puterile să îl țină. Într-o lume preocupată de numere, o asemenea sală poate părea prea mică pentru atât efort. Dar cei patru-cinci oameni sunt acolo. Pot întreba, pot primi, pot continua în altă parte ceea ce au întâlnit.

Nu știu să măsor valoarea unui astfel de curs prin numărul scaunelor ocupate. Poate că tocmai acolo văd un trib la începutul lui: puțini oameni, atenție reală și ceva care are șansa să treacă de la unul la altul.

Și mă gândesc la Corina, Project Manager la muncă, care împinge lucrurile și își menține standardul personal de perfecțiune chiar și când pare singura care îl susține. Inclusiv atunci când clientul nu are o direcție clară, când nici el nu știe bine ce vrea sau ce are de făcut.

Admir seriozitatea aceasta. Știu ce înseamnă să existe cineva care ține lucrurile împreună când în jurul său ele tind să se desfacă. Dar aici apare și limita pe care încep să o văd: standardul unui singur om nu poate furniza la nesfârșit claritatea, deciziile și asumarea care lipsesc din întregul proiect. Poate susține o etapă. Poate evita o greșeală. Poate deschide o direcție. Nu poate deveni singur toate condițiile de posibilitate.

În aceste trei imagini nu văd o regulă simplă despre cât ar trebui să dea un om. Văd întrebări diferite despre rostul efortului său. Uneori merită să dai tot ce ai în fața câtorva oameni, fiindcă întâlnirea este reală și suficientă pentru ceea ce vrei să faci. Alteori trebuie să observi că efortul tău acoperă lipsuri pe care numai întregul sistem le poate rezolva.

Mă recunosc în această dificultate. Îmi este mai ușor să cer încă ceva de la mine decât să admit că rezultatul depinde și de lucruri pe care nu le pot produce singur. Încă o revizie, încă o oră, încă o încercare de a face impecabil ceea ce este deja muncit cu seriozitate. Perfecțiunea îmi oferă o explicație familiară: dacă nu se întâmplă, înseamnă că eu mai am ceva de corectat.

Dar poate că uneori am de făcut altceva. Să ies cu lucrarea din cameră. Să o pun în fața oamenilor potriviți. Să cer ajutor. Să construiesc relații. Să dau timp unei întâlniri. Să recunosc o direcție lipsă și să o discut, în loc să încerc să o compensez prin execuție.

Nu mă întorc de la Uffizi cu dorința de a face lucruri neglijente. Îmi place munca bine făcută și vreau să-mi păstrez exigența. Însă vreau să o desprind de credința că orice imperfecțiune anulează valoarea și că o execuție fără cusur ar trebui să oblige lumea să mă recunoască.

Mama își dorea să ajung departe. Pot să înțeleg dorința ei și, în același timp, să încerc un alt drum către ea. Unul în care lucrarea poate fi arătată înainte să fie invulnerabilă, în care feedbackul nu este pedeapsă și în care oamenii nu apar doar la final, ca să dea verdictul.

Am intrat la Uffizi purtând în mine un copil care învățase să caute greșeala. Am ieșit gândindu-mă la poveste, la emoție, la viziune și la întreaga lume care face posibilă întâlnirea cu o operă.

Iar acum, când mă întorc la ceea ce am eu de scris, întrebarea despre ce mai trebuie corectat rămâne. Doar că lângă ea a apărut una pe care vreau să o iau la fel de în serios: cine ar putea primi ceea ce încerc să spun și ce am de făcut ca să ajungă la el?