Cum construim în România ceea ce admirăm în străinătate?

Când plec din țară, mă surprind admirând lucruri pe care acasă ajung să le privesc mai ales prin ceea ce le lipsește. Mă uit la străzi, la clădiri, la sate, la felul în care sunt îngrijite spațiile și la firescul cu care pare să funcționeze viața. Fac fotografii, povestesc, compar. Apoi mă întorc în România și pot să mă enervez de la prima stradă închisă, de la primul șantier care îmi prelungește drumul, de la prima decizie administrativă pe care nu o înțeleg sau cu care nu sunt de acord.

Uneori avem motive foarte bune să fim nemulțumiți. Alteori mă întreb dacă privim cele două locuri cu aceeași răbdare. Într-unul suntem vizitatori, avem timp și căutăm ce este frumos. În celălalt avem obligații, suntem grăbiți și suportăm zilnic ceea ce nu funcționează. În vacanță pot să ocolesc un șantier fără să simt că mi-a stricat ziua. Acasă, aceeași ocolire intră între mine și ceva la care întârzii.

Și atunci ajung să admir, în altă parte, rezultatul unor transformări al căror disconfort nu l-am trăit, în timp ce acasă mă irită chiar procesul care ar putea produce o îmbunătățire. O canalizare trebuie schimbată, dar strada desfăcută îmi stă în drum. Vreau infrastructură mai bună, însă vreau, dacă se poate, să apară fără să-mi tulbure prezentul.

Asta nu înseamnă că orice șantier este bine făcut sau că trebuie să acceptăm întârzieri fără explicații. Înseamnă să distingem între disconfortul unei lucrări necesare și proasta ei administrare. Altfel, ajungem să punem în aceeași categorie construcția și nepăsarea, doar pentru că ambele ne încurcă traficul.

Gândul acesta m-a dus, în concediul din Italia, către o întrebare mai veche și mai personală. Cum ar fi arătat România dacă o parte mai mare din energia oamenilor plecați în ultimele trei decenii ar fi putut găsi aici un loc în care să producă rezultate?

Mă gândesc la rude și cunoscuți care au plecat la muncă. Mulți au acceptat ocupații grele, adesea slab apreciate social, programe de zece-douăsprezece ore și renunțări pe care, privindu-i de acasă, nu le vedeam în întregime. Au negociat cu timpul lor, cu sănătatea, cu viața de familie, cu micile plăceri și cu apropierea de oamenii dragi. Au lăsat în urmă ceva cunoscut și au început să funcționeze într-o lume în care trebuiau să învețe aproape totul din nou.

Eu vedeam mai ales ceea ce aduceau înapoi.

În adolescență și în prima parte a tinereții, îi priveam cu invidie pe cei de vârsta mea care aveau telefoane, dispozitive, haine și mașini la care eu nu aveam acces. Bunurile erau vizibile. Orele din spatele lor, mult mai puțin. Vedeam rezultatul unei plecări și îl comparam cu lipsurile unei rămâneri.

Mult timp i-am învinuit pe părinții mei că nu plecaseră. Că preferaseră să rămânem împreună, în greul pe care îl aveam, în loc să caute în altă parte o situație materială mai bună. Astăzi îmi dau seama cât de greu era să judec atunci o alegere ale cărei costuri nu le puteam vedea pe toate. Banii care lipseau aveau o formă concretă. Prezența lor era ceva cu care eram obișnuit și tocmai de aceea îmi era mai greu să o socotesc printre lucrurile pe care le aveam.

Mai târziu, când am început să lucrez în inginerie și salariile de început nu semănau cu viața pe care o visam, am fost și eu, în repetate rânduri, aproape de plecare. Nu priveam România de la distanța confortabilă a unui om căruia îi mersese totul bine. Mă uitam la veniturile mele, la posibilități, la timpul care trecea și mă întrebam cât mai avea sens să aștept.

În 2020 am ajuns din nou în acel punct. Între timp începusem să învăț și altceva decât ceea ce îmi oferiseră școala și pregătirea tehnică. Citeam, făceam cursuri online, descopeream idei despre psihologie, business și educație financiară. Începusem să-mi dau seama că viața mea putea avea și alte variante decât cele pe care le văzusem până atunci.

Împreună cu familia, ne-am dat o șansă. Să facem un business. Dacă merge, rămân. Dacă nu, plec.

Nu aveam banii. Am căutat variante de finanțare și am găsit. Am făcut afacerea. A mers. Iar eu am rămas în țară.

Astăzi mă bucur că am încercat. Mă felicit și îi felicit pe ai mei pentru alegerea pe care am făcut-o împreună. Nu pentru că ar demonstra că am fost mai buni decât cei care au plecat. Pentru că, într-un moment în care plecarea părea următorul pas, am reușit să construim o alternativă reală.

Povestea aceasta îmi aparține și tocmai de aceea trebuie să fiu atent ce concluzii scot din ea. Faptul că nouă ne-a mers nu înseamnă că le-ar fi mers tuturor. Au contat sprijinul familiei, posibilitatea de a găsi finanțare și condițiile concrete în care am putut începe. Au existat oameni care au încercat la fel de serios și nu au reușit. Nu vreau să-i șterg din imagine doar fiindcă eu privesc acum în urmă cu bucurie.

Dar nici nu vreau să-mi anulez experiența. Ea mi-a arătat că unele posibilități devin vizibile abia după ce începi să le cauți și că merită să verifici dacă drumul pe care îl consideri închis chiar este închis pentru tine.

De atunci mă urmărește întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă măcar o parte dintre compromisurile pe care oamenii le-au acceptat în străinătate ar fi fost posibile și roditoare acasă? Un al doilea job. O perioadă de economisire. O asociere. O calificare nouă. Un business început în familie. Cum ar fi arătat locurile din care au plecat dacă ar fi putut transforma aici acel efort într-o viață mai bună?

Întrebarea are însă o limită pe care trebuie să o recunosc. Aceleași ore nu produc aceleași posibilități în orice loc. Dacă după cheltuielile esențiale nu rămâne aproape nimic, îndemnul de a economisi poate suna bine și poate fi inutil. Dacă nu există un al doilea loc de muncă, el nu apare din simpla disponibilitate de a munci. Iar un efort suplimentar fără perspectivă poate să te epuizeze înainte să-ți ofere o ieșire.

Uneori oamenii au acceptat mai multă muncă în străinătate tocmai pentru că puteau vedea unde duce. Exista o diferență între a suporta un cost și a crede că acel cost îți poate schimba viața. În analiza sa din 2025 despre migrația din România, OECD pune îmbunătățirea salariilor și a condițiilor de muncă în centrul posibilității de a reduce plecările și de a încuraja întoarcerea.[1]

De aceea, când mă întreb ce am fi putut face noi diferit, trebuie să mă întreb și ce ar fi trebuit să funcționeze diferit în jurul nostru.

Aici revin condițiile de posibilitate. Omul are nevoie de inițiativă, pregătire și disponibilitatea de a încerca. Are nevoie și de un mediu în care efortul lui să poată deveni ceva: clienți, infrastructură, reguli inteligibile, acces la resurse și un minim de încredere că ceea ce construiește astăzi nu va fi făcut inutil mâine.

Când călătoresc prin România și văd case închise, sate tot mai tăcute sau orașe mici în care pare că viața s-a retras, mă gândesc la absența oamenilor. Dar dintr-o stradă goală nu pot deduce întreaga explicație. Nu știu cât a contat plecarea în străinătate, cât mutarea într-un oraș mai mare, cât îmbătrânirea sau dispariția locurilor de muncă. Pot să simt pierderea fără să pretind că i-am găsit o singură cauză.

Și trebuie să-mi amintesc că plecarea nu a însemnat întotdeauna ruperea legăturii. Banii trimiși acasă au contribuit la viața familiilor și la economia României; OECD îi descrie ca pe o contribuție semnificativă.[1] O casă reparată, o educație susținută, o familie ajutată nu sunt lucruri lipsite de valoare pentru țară doar fiindcă încep într-o gospodărie.

Unii dintre oamenii pe care îi cunosc au investit în casele familiei. Alții și-au construit un trai în altă parte sau au revenit și au început ceva aici. Despre unii mi-a venit să spun că n-au făcut nimic. Dar, dacă sunt corect, de multe ori voiam să spun că nu vedeam eu ceva durabil rămas în urma banilor câștigați. Nu le puteam pune pe masă toate cheltuielile, grijile, nevoile și pierderile.

Nu am cum să fac bilanțul vieții unui om uitându-mă numai la ce a cumpărat.

Totuși, întrebarea despre ceea ce rămâne împreună mă preocupă. Putem să avem gospodării tot mai bine puse la punct și, în jurul lor, un spațiu comun de care ne simțim tot mai puțin responsabili. Putem investi mult în confortul propriu și să ne raportăm la localitate aproape exclusiv ca la ceva care trebuie să ne ofere servicii.

E firesc să ne dorim o casă bună, siguranță, o mașină și vacanțe. Le vreau și eu. Dar mă întreb ce se întâmplă după ce reușim să câștigăm un pic de spațiu de manevră. Rămâne toată energia noastră orientată către următoarea îmbunătățire personală sau începe să ajungă ceva și în locul din jur?

Nu toată lumea trebuie să deschidă o afacere. Un om poate contribui prin meseria făcută bine, prin felul în care își plătește și își tratează angajații, printr-o inițiativă locală, printr-un copil pe care îl ajută să învețe, prin participarea la o decizie care privește comunitatea. Poate contribui și din străinătate, prin cunoaștere, relații, proiecte și colaborări.

Mi se pare că aici începe un alt fel de a privi dezvoltarea: să mă intereseze și ce devine posibil pentru ceilalți datorită lucrurilor pe care le fac eu.

Istoria mă face să văd câtă muncă omenească se ascunde în spatele rezultatelor pe care le admirăm. În multe epoci, bogăția și marile construcții s-au sprijinit inclusiv pe exploatare. Munca copiilor a făcut parte din istoria societăților industriale, iar limitarea ei a fost legată de lupta pentru educație și protecție socială.[2] Imperiul Roman a cucerit și a integrat teritorii și populații, în timp ce sclavia făcea parte din lumea sa.[3]

Dar ar fi prea simplu să reduc dezvoltarea la existența unei mâini de lucru ieftine. Contează și felul în care munca este organizată, instrumentele, cunoașterea și ceea ce poate produce. Faptul că un om muncește mult și costă puțin nu îmi spune, singur, cât de bine funcționează economia în care trăiește.

Nici nu pot transforma sacrificiile trecutului într-o datorie a celor de astăzi. Nu îmi doresc o Românie construită prin epuizarea oamenilor și nu cred că o țară poate cere la nesfârșit răbdare celor cărora nu le oferă o perspectivă. Mă interesează cum putem face ca munca să lase în urmă mai multă capacitate de a trăi bine, inclusiv pentru cei care o fac.

De aceea mi-au rămas în minte și știrile despre localități din Italia care încearcă să atragă locuitori. Toscana a avut, de exemplu, programul „Residenzialità in montagna 2024”, pentru cumpărarea unei locuințe folosite ca reședință obișnuită în comune montane cu mai puțin de 5.000 de locuitori. Înscrierile acelui apel s-au încheiat în 2024.[4] Dincolo de titlul atractiv al unei știri, văd o problemă foarte concretă: un loc poate fi frumos și totuși să aibă nevoie de condiții suplimentare pentru ca oamenii să poată trăi în el.

Și în România există mecanisme de dezvoltare locală. Prin LEADER și intervenția DR-36 sunt sprijinite, în cadrul strategiilor locale, activități neagricole, lanțuri alimentare, infrastructură la scară mică și valorificarea patrimoniului.[5] Asta nu înseamnă automat repopulare și nici nu dovedește că orice om are acces la finanțare. Înseamnă însă că ar fi greșit să pornesc de la ideea că aici nu există nimic doar pentru că eu nu cunosc încă programele.

Uneori știu mai repede despre o inițiativă spectaculoasă din Italia decât despre ceea ce se poate face în localitatea mea. Și poate merită să mă întreb de ce admirația mea călătorește mai repede decât curiozitatea pentru locul în care trăiesc.

Pentru ca oamenii să rămână, o casă disponibilă sau un ajutor financiar pot fi un început. Viața lor are nevoie și de venit, servicii, școală, acces și relații. Are nevoie de continuitate după momentul în care se termină finanțarea. Altfel, riscăm să avem proiecte încheiate pe hârtie și locuri care continuă să se golească.

Mă bucur de progresul pe care îl văd în România. În același timp, nu simt că această bucurie ar trebui să închidă întrebarea despre ce mai putem face. Pot să recunosc ce s-a schimbat și să cer mai multă competență. Pot să critic o administrație și să particip la viața localității. Pot să iubesc o călătorie în Italia fără să transform România într-un loc pe care îl disprețuiesc.

Nici o vacanță peste graniță nu anulează contribuția pe care o am acasă. Problema, pentru mine, apare dacă România rămâne doar locul din care extrag venit și în care suport obligații, iar toate imaginile mele despre o viață bună sunt plasate în altă parte.

Aș vrea să păstrez ceva din admirația cu care mă uit la străinătate și pentru posibilitățile încă neterminate de aici. Să pot vedea, pe lângă ce lipsește, și ce ar merita construit. Să verific unde pot participa și unde pot cere, cu temei, ca instituțiile să-și facă partea.

Nu știu cum ar fi arătat România dacă ar fi rămas toți cei care au plecat. Nu pot aduna orele lor de muncă și să pretind că am calculat țara pe care am pierdut-o. Știu însă că, în familia mea, a existat un moment în care am încercat să construim aici o posibilitate. Și mă bucur că am făcut-o.

Astăzi întrebarea mea merge puțin mai departe decât atunci. În 2020 voiam să aflu dacă putem face ceva care să-mi permită să rămân. Acum mă întreb ce putem construi astfel încât și alți oameni să aibă mai multe motive și posibilități de a rămâne, de a reveni sau de a contribui de unde sunt.

Poate că acesta este următorul pas pentru mine: să mă uit dincolo de propria casă și să mă întreb ce pot face pentru ca și locul din jurul ei să devină unul în care îmi doresc să trăiesc.

Surse pentru pasajele documentabile

Verificate la 9 octombrie 2026. Referințele susțin numai pasajele factuale aferente; întrebările contrafactuale și reflecțiile sunt ale autorului.

1. OECD, România 2025 — Migrație, întoarcere și contribuția remitențelor.
2. ILO — Compulsory education and child labour: historical lessons, contemporary challenges and future directions.
3. British Museum: Legion resources și Slavery in ancient Rome. Paginile au fost identificate prin rezultatele indexate ale site-ului; accesarea integrală a returnat eroare.
4. Regione Toscana — Residenzialità in montagna 2024. Exemplu de program, nu apel prezentat drept deschis acum.
5. AFIR — LEADER / DR-36 și documentele intervenției DR-36. Dezvoltare locală, fără a afirma că este un program național explicit de repopulare.