Când mi-am dat seama că nu pierdusem ritmul, ci încercam să trăiesc cu un ritm vechi într-o viață nouă

De o săptămână și ceva ritmul vieții s-a schimbat pentru mine, de când a început FITS.

Ah, ba nu.

De 3 săptămâni ritmul vieții s-a schimbat, de când m-am căsătorit.

Dar stai așa, că de fapt ritmul vieții s-a schimbat de 3 luni, de când am început să pregătim nunta.

Ba nu...

Ritmul vieții s-a schimbat de anul trecut, de când am închis business-ul, la jumătate de an după ce l-am deschis.

Fir-ar, că de când s-a schimbat ritmul vieții am și pierdut firul și nu mai știu când s-a schimbat ritmul vieții.

Și poate tocmai aici era semnul pe care nu îl vedeam.

Pentru că eu credeam că trec printr-o perioadă aglomerată, printr-o excepție, printr-o abatere temporară de la ritmul meu normal, printr-un fel de paranteză care urma să se închidă imediat ce se termină nunta, imediat ce se termină FITS, imediat ce trece vara, imediat ce mai finalizez un proiect, imediat ce lucrurile se liniștesc.

Numai că, la un moment dat, mi-am dat seama că tot așteptam să revină un normal care poate că nici nu mai exista.

Oricum, trecând peste asta, de vreo lună a venit vara pe bune și la Sibiu, iar de mai bine de o săptămână a început FITS. Noroc că azi se și încheie și lucrurile pot reveni la un aparent normal.

Aparent.

Pentru că, de fapt, perioada asta mi-a dat de gândit din cauza sau datorită faptului că am fost prins între dorințe: să continui ritmul de lucru, cu proiectul intrând pe ultima sută de metri, sau să las ritmul mai ușor, cu venirea verii.

Și trebuie să recunosc că e o decizie dificilă, din nou, pentru că sunt pus în situația de a alege între ceva important pentru mine și în care am investit luni de zile și ceva important pentru comunitate și din care mi-am dorit să fac parte.

Pentru sibieni, FITS nu este doar un festival.

Este momentul acela din an în care orașul își schimbă respirația.

Străzile devin scene, piețele devin locuri de întâlnire, centrul se umple de oameni, de artiști, de turiști, de voluntari, de spectacole, de limbi diferite, de muzică, de corpuri în mișcare, de teatru, de lumină, de aglomerație, de entuziasm, de oboseală și de senzația aceea rară că orașul în care locuiești nu mai este doar decorul rutinei tale, ci un organism viu în care se întâmplă ceva mai mare decât programul tău personal.

FITS este una dintre puținele perioade în care cultura nu mai stă ascunsă în săli, în afișe sau în conversațiile celor care oricum consumă cultură, ci iese în stradă, oprește trecătorii, le schimbă traseul, le întrerupe graba și le amintește că un oraș poate fi mai mult decât trafic, birouri, cumpărături, terase și drumuri făcute din obișnuință.

Și aici a început conflictul meu.

Pentru că nu era vorba doar despre a alege între muncă și distracție.

Era vorba despre a alege între două lucruri bune.

Pe de o parte, proiectul meu, scrisul meu, direcția mea, disciplina mea, promisiunea pe care mi-am făcut-o și munca în care am investit luni de zile.

Pe de altă parte, vara, orașul, FITS-ul, comunitatea, căldura, zilele lungi, serile în care simți că viața se întâmplă afară și toate acele momente care nu pot fi recuperate perfect mai târziu.

Și atunci mi-am dat seama de ceva.

Articolul acesta este momentul în care îmi dau seama din nou de faptul că, dacă am trecut printr-un moment de alegere, nu înseamnă că genul acesta de momente s-au încheiat.

Eu credeam că alegerea fusese deja făcută.

După ce am renunțat la dansuri și la fotbal pentru că era mai important pentru mine să îmi fac timp pentru scris și să fiu odihnit, a fost o perioadă în care am mers constant cu ritmul acesta. Am intrat într-un fel de disciplină nouă, într-un program mai clar, într-o formă de seriozitate pe care mi-o doream de mult, iar o vreme am simțit că asta era rezolvarea.

Renunți la lucrurile care îți consumă timp.

Îți faci spațiu.

Te așezi.

Scrii.

Construiești.

Duci proiectul mai departe.

Și pentru o perioadă chiar a funcționat.

Doar că viața nu rămâne nemișcată ca să îți confirme ție sistemul.

A venit nunta.

Au venit pregătirile.

A venit schimbarea de statut.

A venit vara.

A venit FITS.

Au venit zilele lungi.

Au venit invitațiile, orașul viu, serile calde, sentimentul că ar fi păcat să stai doar în casă și să lucrezi la ceva ce oricum ai putea continua și mâine.

Și, dintr-odată, sistemul care funcționase bine într-un anotimp al vieții a început să pară rigid într-un alt anotimp al vieții.

Aici a fost epifania mea.

Nu pierdusem ritmul.

Încercam să folosesc același ritm într-o viață care se schimbase.

Și asta este o diferență enormă.

Pentru că, atunci când crezi că ai pierdut ritmul, începi să te judeci.

Îți spui că nu mai ești disciplinat, că ai slăbit, că ai început să te împrăștii, că nu mai ai aceeași voință, că nu mai ești la fel de serios, că ai muncit atât și acum riști să strici totul tocmai pe final.

Dar când înțelegi că ritmul vieții s-a schimbat, începi să gândești mai matur.

Nu te mai întrebi doar cum revii la vechiul program.

Te întrebi ce fel de ritm cere etapa asta nouă.

Și poate aceasta este una dintre cele mai importante lecții pe care le-am primit în perioada asta: disciplina reală nu înseamnă să trăiești fiecare sezon cu aceeași intensitate, ci să îți păstrezi direcția chiar și atunci când forma ritmului trebuie schimbată.

Acum a venit perioada verii și sunt în fiecare zi pus în situația de a alege între să continui ceea ce fac, să continui proiectele la care lucrez, mă refer aici strict la timpul liber de după muncă, și să mă bucur de vară, de căldură, de zilele lungi și de toate activitățile care se întâmplă prin oraș.

Și nu cred că sunt singurul care simte asta.

Vara schimbă comportamentul oamenilor.

Oamenii ies mai mult, stau mai mult afară, călătoresc, se mișcă diferit, consumă conținut altfel, sunt mai atenți la experiențe decât la informații grele, folosesc telefonul mai mult în mișcare, reacționează diferit online, cumpără diferit, caută alt tip de energie, alt tip de ritm, alt tip de prezență.

Publicul se schimbă vara.

Orașele se schimbă vara.

Corpul se schimbă vara.

Programul se schimbă vara.

Și atunci, dacă tu rămâi agățat de aceeași așteptare, de aceeași intensitate, de același mod de a lucra, de aceeași nevoie de rezultate rapide, începi să interpretezi greșit realitatea.

Poți crede că oamenii nu mai sunt interesați.

Poți crede că proiectul tău nu mai are tracțiune.

Poți crede că tu nu mai ai disciplină.

Poți crede că totul s-a oprit.

Când, de fapt, poate doar s-a schimbat sezonul.

Și dacă s-a schimbat sezonul, întrebarea nu este cum îl ignori, ci cum lucrezi cu el.

Asta am înțeles eu.

Nu trebuie să aleg între proiect și vară ca și cum una ar fi seriozitatea și cealaltă ar fi superficialitatea.

Nu trebuie să aleg între scris și oraș ca și cum scrisul ar însemna profunzime, iar orașul ar însemna risipă.

Nu trebuie să aleg între disciplină și viață ca și cum disciplina ar fi singura dovadă că îmi pasă de ce construiesc.

Pot să aleg altceva.

Pot să aleg să rămân în proiect cu o intensitate adaptată sezonului.

Pot să aleg să ies în oraș fără să îmi abandonez direcția.

Pot să aleg să lucrez mai puțin într-o săptămână încărcată cultural, fără să transform asta într-o vină.

Pot să aleg să păstrez contactul cu proiectul chiar și atunci când nu pot împinge lucrurile cu aceeași forță.

Pot să aleg să mă bucur de vară fără să o transform într-o scuză pentru haos.

Pot să aleg să continui fără să mă pedepsesc.

Pot să aleg să trăiesc fără să mă împrăștii.

Și poate că aici este lecția pe care o duc mai departe: un proiect dus bine la capăt are nevoie și de om viu, nu doar de om disciplinat.

Pentru că, dacă disciplina te scoate complet din viață, la un moment dat începi să construiești pentru un om care nu mai are energie să se bucure de ce a construit.

Iar dacă viața te scoate complet din disciplină, la un moment dat începi să trăiești doar în reacție, fără direcție, fără construcție și fără sentimentul că îți respecți promisiunile făcute ție.

Miza nu este să alegi definitiv o tabără.

Miza este să înveți să reglezi proporțiile.

Unele săptămâni sunt pentru avans.

Unele săptămâni sunt pentru menținere.

Unele săptămâni sunt pentru respirație.

Unele săptămâni sunt pentru comunitate.

Unele săptămâni sunt pentru închidere.

Unele săptămâni sunt pentru început.

Și poate maturitatea nu înseamnă să tratezi toate aceste săptămâni la fel, ci să înțelegi ce cere fiecare fără să îți pierzi direcția generală.

Azi se încheie FITS.

Probabil orașul va reveni la un aparent normal, străzile se vor elibera, ritmul se va mai liniști, vara va rămâne, iar eu voi rămâne cu aceeași întrebare, doar ceva mai clară:

Cum continui ce am început fără să ratez viața care se întâmplă în timp ce continui?

Poate că acesta este unul dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le învăț în perioada asta.

Să construiesc fără să mă închid.

Să aleg fără să mă rup.

Să mă bucur fără să mă pierd.

Să schimb ritmul fără să pierd direcția.

Pentru că viața nu ne cere doar să fim consecvenți.

Ne cere să fim suficient de prezenți încât să știm când consecvența are nevoie de intensitate și când are nevoie de respirație.